UTMB 2011

Ultra Trail du Mont Blanc - Editia a 9a - 2011

Descriere scurta

Lungime: 170 km (in mod normal lungimea traseului este de 166km, dar anul acesta, din cauza vremii traseul a fost modificat si lungit putin)

Diferenta de nivel pozitiva: 9714 m

Diferenta de nivel negative: 9714 m

Puncte de revitalizare: 17

Timp maxim admis pentru finalizarea traseului: 46 ore

Participanti inscrisi: 2300

Finisheri: 1133

Timp in miscare: 32 ore si 55 de minute

Timp total in stationare la punctele de revitalizare: 3 ore

Timp total necesitat de mine: 35 ore si 55 minute

Locul meu la finish: 184

 

Preludiu

Acum doi ani de zile m-am hotarat sa particip la concursul UTMB – Ultra Trail du Mont Blanc. Se nascuse ideea asta dupa ce am partcipat in 2009 impreuna cu prietenul meu Luci Clinciu la GoreTex Transalpin Run si de atunci nu m-a mai lasat de loc ideea de a incerca pe propria piele ce inseamna cu adevarat o cursa lunga pe munte. UTMB nu este nimic altceva decat circumnavigarea/alergarea masivului Mont Blanc, plecand din Chamonix si trecand prin Franta, Italia si Elvetia, urcand mai multe trecatoari la putin sub 2600m altitudine, inapoi la Chamonix. 


Inainte de concurs


Ca sa participi la o astfel cursa, cum este UTMBul, iti trebuie insa pe langa o calificare (5 puncte UTMB din doua curse) si putin noroc ca sa fi selectat din marele volum de doritori de pe tot globul. In fiecare an se inscriu aprox. 3500 de atleti si doar 2300 sunt trasi la sorti ca sa poata lua startul la Chamonix. Cursele de calificare se desfasoara pe intreg mapamondul. Punctul de calificare pentru UTMB a devenit in ultimii ani pentru cursele de alergare montana un gen de ‘label’, adica un criteriu de selectie important pentru alergatori atunci cand vor sa adune puncte pentru a incerca sa prinda un loc la UTMB. Un marathon montan ’normal’ (adica cca 40km si 2500m dif. de nivel) se incadreaza cu 1 punct, o cursa de cca 80 km cu o diferenta de nivel de 3000 pana la 4000 de metri dif. de nivel are 2 sau 3 puncte. Alte curse similar cu UTMBul se incadreaza intre 4 si 5 puncte. Aduni 5 puncte din doua curse si poti sa te inscrii. Asta am facut.

Anul trecut am avut norocul sa fiu tras la sorti si sa pot lua startul, dar vremea a fost atat de rea, incat organizatorii au hotart ca este cel mai indicat sa opreasca cursa cand noi eram la Contamines, la km 32. Pentru toti participantii din 2010 asta a fost o mare dezamagire, dar aproape nici unul nu a comentat in sens negativ hotararea organizatorilor, deoarece fiecare era constient, ca viata si siguranta particpantilor este prioritara fata de toate celelalte aspecte. Visele individuale, munca de antrenare, sacrifciile financiare (foarte multi veniind din Japonia, Canada, SUA, Brazilia, etc) trebuiau amanate… Prin urmare a trebuit sa ma calific din nou pentru anul acesta si sa ‘tremur’ inca o data atunci cand a fost afisata lista de particpanti selectati pentru UTMB2011. Am fost tras la sorti. Norocul a fost de partea mea, cel putin in cea ce priveste startul in cursa.

 

Pregatirea

Pregatirea mea nu a fost cu mult diferita de cea normala pe care o am cand ma pregatesc pentru un marathon montan obisnuit. SIngurul lucru a fost ‘lungirea’ drumetiilor pe munte in weekend si marirea frecventei concursurilor. Asa ca incepand cu luna mai (dupa o operatie de la care m-am recuperate destul de bine)  am incercat sa concurez la fiecare 2 sau 3 saptamani fie intr-un marathon, un semimarathon curse de 10km sau de 5km. Olympus Marathon, Zagori Marathon si Marathon7500 au fost concursurile in cele mai fumoase peisaje la care am participat anul acesta. Curse lungi (adica peste 100km) nu am facut in vara asta cu exceptia Marathonului7500. Volumul meu de antrenament a fost de 70 pana la 120 km pe saptamana. Evident ca in timpul verii cand sunt multe concursuri, volumul scade foarte mult, deoarece timpul de regenerare capata mai multa importanta.

Din punct de vedere fizic si psihic (o sa folosesc mai departe limbajul acesta usual de disociere a humanoizilor in fizic si psihic, pe care eu il consider gresit si care mie nu-mi place..) m-am simtit foarte bine inainte de start. Eram constient ca cea ce incerc este totusi un salt mult prea mare pentru mine, adica de la curse de 40-50km la 100mile pe munte,  si ca lipsa de experienta se va reflecta intr-un fel sau altul, dar dorinta de a incerca si a vedea cum este si ce simti intr-o astfel de cursa era mult mai mare decat orice dubiu. Indiferent cat de multe secrete am aflat de la Cristi si Serban Chiurlea, care au cea mai mare experienta in astfel de curse, si pe care eu ii admir si ii respect in mod deosebit, despre ce si cum este intr-o astfel de cursa, lipsa mea de experienta pe distante lungi  imi era in permanenta constienta. Aveam sa aflu in detaliu….


Nutritia

Mi-am inchipuit inainte de concurs ca ma pot alimenta in mare parte intr-un mod asemenator ca in cursele ‘scurte’ de marathon. Asta inseamna: bauturi isotonice, geluri energizante, batoane cu proteine, etc, ceva mancare normala, fructe si diverse alte mancaruri care sa-mi elimine gustul dulceag al gelurilor. Avand in vedere ca la o cursa lunga intensitatea este mult mai scazuta aportul energetic per ora nu este similar cu cel dintr-un marathon, asa ca intervalul la care trebuie sa iei un gel nu este de 30-40 minute, ci cca. 60 min. Mult mai mult nu mi-am batut capul cu nutritia banuind ca voi lua la momentul respectiv hotararile cele mai bune in fata bunatatilor care erau oferite la standurile de aprovizionare. Stiam doar de la editia din 2010 cat de bogate erau standurile de la St. Gervais si Contamines… Pentru orice eventualitate am luat multe geluri la mine in rucsacel pentru ca stiam ca organizatorii nu au pregatit la punctele de alimentare nici un fel de energizant (ma refer aici la geluri sau batoane energizante) in afara de bauturi isotonice.


Echipamentul

Echipamentului i-am acordat o mare atentie. Vroiam sa fiu pregatit cat se poate de bine pentru diferite situatii climatice, pentru diferite situatii fiziologice (ce se intampla daca la un moment dat iti cedeaza muschii si trebuie sa faci undeva la 2500m o pauza..) in care as fi putut intra, si, pe langa toate astea venea si echipamentul impus de organizatori, care trebuia sa-l ai la tine in orice caz:

1. Buletin (ca doar treci prin trei tari si poate te opresc la granite…)
2. Telefon mobil – este bine sa-l impachetati foarte bine ca sa nu se ude…. Al meu s-a udat pt ca am uitat sa-l ambalez in folie si prin urmare am avut o problema mare.... telefonul mobil este cordonul ombilical cu organizatorii. Ei transmit prin SMS eventuale modificari de traseu, sau alte informatii importante si in alta ordine de idei- si poate cea mai importata – te tine legat de cei dragi.
3. Rucsac – am optat pentru modelul Salomon XT Wings 5, cel in care poti sa pui doua bidoane la care ajungi foarte usor. Afost o alegere buna, deoarece trebuia sa aflu ca pe traseul UTMBului sunt foarte multe izvoare si umplerea unui bidon este mult mai facila decat cea a unui camelback
4. Un paharel de min 15 cl, pt ca dupa cea de a treia statie de alimentare nu mai exista pahare de unica folosinta.
5. O cantitate de min 1l la tine
6. Doua lampi frontale cu baterii de rezerva
7. O folie de supravietuire
8. Fluier
9. Banda elastica adeziva (min 1m lungime si 6 cm latime)
10. Mancare
11. Jaca de ploaie cu gluga dintr-o membrana gen GoreTex
12. Colanti lungi
13. Suprapantalon
14. Caciula
15. Bentita, Buff sau sapca
16. Manusi impermeabile din GoreTex

Organizatorii mai sugereaza sa ai la tine si fleece subtire si haine de schimb. Ei iti ofera insa si posibilitatea ca la Courmayeur (adica la km 78) sa iti lasi un pachet cu haine de schimb.

Nu stiam, cand imi faceam planurile, ca la aceasta cursa voi utiliza intreg echipamentul si ceva in plus….


Cursa

In mod normal startul cursei UTMB se da vineri la ora 18.30. Intreg centrul Chamonixului este dedicat acestei curse. Fanfare, muzica, alergatori care mai de care mai colorati, turisti gura casca, membri de familie ingrijorati ce vor face dragii lor in decursul cursei…. asa arata Chamonixul inaintea UTMBului. Sa nu uitam ca mai exista si celelalte curse, adica CCCul, TDSul si PTLul… care au si ele diferite ore si puncte de plecare dar aceeasi sosire: Chamonix.

Joi seara ne uitam pe net si vedem ingoziti ca vremea se anunta foarte proasta, extrem de proasta. Furtuna, ploaia, sus la peste 2000m chiar zapada. Ce ‘frumos’…  unul din motivele participarii la UTMB – admirarea peisajului mirific al Mont Blancului – parea sa devina o utopie. Gandul meu zboara si imediat la experienta de anul trecut: oare or sa intrerupa organizatorii cursa din nou sau lungirea listei de echipment obligatoriu va oferi posibilitatea sa concuram indiferent de vreme..?? Nu stiam. Vineri la pranz primim cu totii un SMS precum ca startul UTMBului se amana pentru ora 23.30. Bong. Asta inseaman ca in afara de alergatorii profesionisti mai toti participantii vor trebui sa parcurga si a doua noapte… Organizatorii vroiau sa evite in orice fel o furtuna care se anunta exact la ora startului initial. Ma gandeam acum la Silvia si Gica, care plecasera din Courmayeur dimineata la 10.00 in cursa CCC de 98 de km. Oare ce fac ei acum ??? Furtuna chiar a venit, e adevarat, ceva mai traziu, dar nu a fost placuta. Eu m-am odihnit cat am putut de bine. Echipamentul era de mult pregatit si astepta doar sa fie imbracat. Seara la 22.45 ne-am indreptat spre zona de start. Impreuna cu fetele mele cu Nata si mama si cu prietenii nostrii ne-am dus in centru. Nu stiam unde este Coco si Adi. Pana la urma am vazut-o si pe Coco, numai pe Adi nu l-am zarit. Sis si Gica inca erau in cursa CCC. Toata zona de start era plina. Din fata nu te puteia apropia, asa ca din lateral am avut norocul ca un organizator sa ma lase sa intru destul de 'in fata'. Era ingramadeala mare. Spre

placerea tuturor a inceput din nou sa ploua si mai tare. Stateam cu totii ca niste gaste plouate asteptand sa se dea startul. Dupa mici prelegeri ale primarului, ale lui Catherine Poletti (organizatoarea) da Bernard Hinault startul. Marele ciclist francez, care a scris atata istorie in Turul ciclist al Frantei, era starterul concursului… 5, 4, 3, 2, 1….. in fine incepe concursul. Sunt déjà ud leoarca si imi este frig. Totul incepe bine… evident ca dupa cativa km ma simt in largul meu si alerg foarte placut. Pana la Le Houche este o zona plata de vreo 8 km in

lungul raului L’Arve. Dupa aceea incepe primul urcus. Strategia mea era sa alerg cu maxim 65% din capaciatatea mea. Asa citisem ca ar fi bine sa incepi o cursa lunga. Zis si facut: pe primii 40 de km nu am avut pe urcari un puls mai mare de 140 (eu avand un HFmax de cca 178) si pe plat cca 125. Nimeni nu se grabea cu adevarat. Sigur, unii urcau mai lent altii coborau mai repede, in functie de placerea fiecaruia. Ca pozitie pendulam tot timpul pe la locul 160. Urcarile imi plac mie mult mai mult si catre primul varf ‘adevarat’ Col de Bonhomme am ajuns undeva pe la 140. Batea vantul tare de tot, pe stancarie era déjà o pojghita de gheata, care nu te afecta in nici un fel la alergat, dar iti cerea sa fi mereu atent sa nu aluneci. Noaptea neagra nu te lasa sa vezi nimic. Ningea. Ici colo mai vedeai luminitele fronatalelor, dar erau destul de dispersate. Imi veneau in minte imaginile cu siroiul de lampioane din pozele de pe siteul oficial, dar eu nu numai ca ma simteam la un moment dat singur, chiar eram singur.. A urmat Col de Segnie, la fel de inalt, putin sub 2600m si pe urma inca un varf. Noaptea a trecut destul de repede si ma simteam bine. Frigul de pe varfurile inalte il acceptam la fel ca ploaia si zapada. In loc sa ma imbrac (ca mai aveam cate ceva la mine) am hotarat sa nu ma opresc si in afara de asta ma gandeam ca suprapantalonii mei (care m-ar fi ajutat cu adevarat) nu prea erau buni de alergare. II aveam mai mult pentru un caz extrem de criza in care m-as fi oprit… Aveam sa constat ca a fost o mare greseala sa nu-i imbrac. Frigul scoate usor usor totul din tine. Irosesti energie de pomana… Pe tot parcursul acestor ore de noapte am incercat sa-mi mentin cu rigurozitate strategia de alimentare, numai ca nu bagasem in ecuatia mea un singur element: dupa cca 7 ore nu mai puteam sa suport gustul gelurilor. Imi venea de fiecare data sa vars cand simteam numai mirosul dulceag al lor, care de obicei imi place foarte mult. In minte imi veneau vorbele lui Serban Chiurlea, povestea lui de la Diagonala Nebunilor si concluzia lui ca vrea sa manance doar lucuri naturale in timpul concursurilor lungi… pentru mine era prea tarziu… am incercat mai departe sa mananc la statiile de alimentare si altceva (branza, fructe, etc), dar stiam ca gelurile imi dau cea mai mare energie, de care doar aveam nevoie ca sa alerg, asa ca bagam mai departe in mine. Ma fortam sa mananc.

A urmat candva dupa rasaritul soareului si mult ravnita coboararea spre Courmayeur. Foarte abrupta. Cel mai mult te chinuie acolo treptele amenajate, destul de inalte, care nu te lasa sa alergi ci te obliga mai mult sa sari, ele fiind destul de inalte (30-40cm). Incepeam sa-mi simt déjà rotula genunchiului drept. In afara de durerea asta nu prea aveam probleme. Alegerea de a alerga cu ASICS Trabucco si cu sosetele testate si rastestate de mine de la Runners Point  ‘Runners’ (pacat ca nu le-am avut si la Marathon7500..) a fost buna, nu aveam nici o basica dupa 78 de km prin ploaie. La Courmayeur ma astepta o a doua pereche de Trabucco, uscata.

Admirnad privelistea nemaipomenita m-am gandit sa fac si cu telefonul meu niste poze. Din pacate telefonul meu suferise cel mai mult de pe urma ploii. Greseala mea de a uita sa-l impachetez i-a fost fatala. Nu mai functiona nimic. Eram furios de propria-mi prostie. Ma gandisem la aproape orice numai sa-mi impachtez telefonul nu…

Pana in Courmayeur nu prea am stat la punctele de alimentare. Aici aveam de gand sa popsesc mai mult, adica vreo 20 minute. Mi-am schimbat hainele, m-am spalat si savuram echipamentul uscat. Incepea sa fie o zi superba, calduta si senina. Am incercat sa-mi usuc telefonul, sa-l resuscitez, doar, doar o mai da niste semne de viata... nimic. Nu vroiam sa ma obisnuesc cu gandul ca nu pot comunica cu ai mei, ce aveam sa fac daca eram pe undeva pe traseu noaptea..?? ..fara telefon.. Am pierdut putin mai mult timp, cca 45 minute. Cu greu m-am desprins de pastele gustoase si mi-am continuat cursa. Urma o urcare prin oras. Coumayeur mi-a placut – din ce am vazut – mult mai mult decat Chamonix. Este mult mai pitoresc, placut, prietenos… casele sunt mai autentice… dar pe urcare asta nu ma ajuta foarte mult… foloseam betele. Ma obisnuisem déjà binisor cu ele si simteam ca la pas, adica nefiind in alergare, ma imping in ele cum trebuie si avansez la fiecare pas in plus fata de mersul normal…    Eram déjà de 12 ore in concurs. Ma gandeam ca totul este OK. Nimic senzational pana aici. Eram in parametrii la care ma gandisem ca as putea fi…. Incercam sa nu ma mai gandesc la ‘micile’ greseli si vroiam sa savurez din plin peisajul care incepea sa-mi apara in fata ochilor: versantul sudic al Mont Blancului. Impresionant. Mult mai dinamic decat partea

nordica. Ghetarii, dantelaria stancoasa, varfurile nenumarate ma faceau sa ma uit mai mult de jur imprejur decat pe poteca. Rar ‘mananc’ cu ochii atata peisaj ca acum.

La un moment dat m-am gandit ca ar fi cazul sa mananc din nou si poate altceva. Ceva pt stomac. Cat o fi de putin, dar sa bag totusi ceva in mine, ca trecuse déjà prea mult fara sa fi inghitit ceva. Am deschis totusi un tub de gel dar mi-a fost imposibil sa-l inghit. Stomacul se strangea si refuza orice ii dadeam, mai ales geluri. Aici au inceput sa-mi sune clopoteii de alarma ! Fara energie introdusa din afara era doar o chestiune de zeci de minute pana – in lipsa carbohidratilor - as fi inceput sa folosesc resursele aproape inepuizabile ale corpului meu: grasimile din musculatura …dar sa ma si misc in ritmul melcului. Asta s-a si intamplat. Evident. Neputand sa mananc nimic, si situatia asta nu s-a imbunatatit pana la Champex, adica la km 120, am hotarat sa-mi iau ramas bun de la competitia sportiva.

Acum aveam doar un singur tel: sa termin cursa. Incepeam sa-mi fac calcule in cate ore as ajunge daca doar as merge. Cate pauze as mai putea face ? Exista posibilitatea sa nu ma incadrez in timp ? Ce ar fi daca m-as culca undeva ?  Cu gandurile astea si sutele de semne de intrebare am continuat. Am hotarat sa merg. Nici nu ma mai gandeam sa alerg vreun pas. Rationamentul era simplu: ‚Mihai, nu mai irosii nici un fel de energie. Mergi cat poti de constant, urca placut si coboara lejer de tot’. Asta am si facut. Adevarul este ca in faza asta nu prea am fost depasit de multi concurenti. Chiar si pe niste bucati extrem de lungi de plat si chiar in coborare, eu am mers. Majoritatea competitorilor care ma depaseau in alergare erau inhatati de mine din nou pe urcari, si tot asa se continua jocul. Asa aveam si mult mai mult timp sa savurez cea ce muntii imi ofera si ce ma face de fiecare data sa ma simt in viata: peisaje sureale pe care le strabat. Ca pozitie pendulam undeva pe la locul 130. Cel mai bine pozitionat am fost la km 100 sus pe varful Grande Col Feret (locul 121), dar asta nu stiam si acolo nici nu ma interesa pt ca eu ma luptam acolo su sa nu ma zboare vantul...

Daca stii sa ‘citesti’ un peisaj atunci poti sa te preocupi cu ce vezi zile intregi. Eu nu vad doar un munte, ci vad si tot ce s-a intamplat acolo. Vad cum a evoluat Mont Blancul, vad era glaciara care s-a terminat acum cca. 12.000 de ani, vad ce urme au mai ramas de la niste ghetari de mult timp disparuti, simt stadiile de eroziune atunci cand se amplifica o panta, ma gandesc cand s-au format rocile de care ma impiedic, simt ca urc peste niste trecatoare care acum cateva mii de ani in urma erau impasabile, si totusi.. ma gandeam si la ‘Ötzi’, sau unii ca el, care s-au aventurat candva acum 5000 de ani in zonele astea alpine… fara impermeabile din GoreTex, Trabucco in picioare sau sosete de compresie, …speram sa nu am sfarsitul lor….

Incepuse sa insereze si la Champex am ajuns déjà in plina noapte. Ma gandeam foarte mult daca nu ar fi mai bine sa abandonez. Eram constient ca pur teoretic as putea merge fara sa mananc, asa la foc mic, inca foarte mult timp, mult mai mult timp decat as fi putut sa-mi inchipui pana acum, dar nu mai vroiam. Noaptea incepuse sa-mi fie din nou din ce in e mai frig si stiam ca totodata pierd din ce in ce mai multa energie. In fine, la Champex am stat mult, prea mult, am vorbit cu organizatorii si le-am spus treaba cu telefonul, am sunat de la un telefon al lor pe Nata si i-am spus ca probabil o sa abandonez, dar ca mai stau ceva si ca mai analizez situatia. M-am dus si la medicul postului care mi-a dat niste tablete impotriva gretii si mi-a spus sa incerc sa mananc ceva dulce ca sa am energie.. merci doctore, mi-ai fost de mare ajutor…. asta stiam si eu si daca as fi putut manca nu as fi venit la tine..ma gandeam doar asa pentru mine…

La un moment dat am observant o coada foarte mare de oameni. La inceput nu prea am inteles la ce anume se aliniasera, ca doar mancarea era alaturi si chiar nu era nici un pic de ingramadeala acolo. Cand m-am uitat mai atent am realizat ca ei toti se inscriau la abandonuri. Trebuiau sa-si dea jos cipul, sa-l predea si sa se inregistreze pt transportul inapoi la Chamonix. Din punct de veder organizatoric o munca enorma sa aduci din toate colturile muntelui atatia oameni inapoi la Chamonix. Uluitor. Stiam ca in fiecare am cca o treime abandoneaza…. Si toti trebuiau sa fie adusi inapoi la start. Urma sa fiu si eu printre ei ? Inca nu eram sigur.

Am incercat niste supa. Lichide chiar ca trebuia sa beau, dar nu mai puteam sa beau nici isotonicele. Supa mi-a prins bine. Nu-mi venea sa plec mai departe, dar nu vroiam nici sa abandonez. Am baut inca o supa si un ceai. Am intrat in vorba cu niste unguri. Era Peter Kimmel, organizatorul concursului Piros85, care terminase TDSul si asista impreuna cu un alt baiat un alt concurent. EI m-a incurajat mult de tot si vazand ca imi era frig si aici chiar nu mai aveam nimic ce sa pun in plus pe mine, Peter mi-a dat o jaca de-a lui sa o iau cu mine. A fost extraordinar de utila. Lui i-am dat toate gelurile mele pe care le purtasem la mine atat timp pentru ca oricum nu mai puteam sa le pun in gura, chiar daca mai aveam inca 50 de km pana la finish, stiam ca nu le mai pot manca. Mi-am luat ramas bun, am aruncat haina lui pe mine si am plecat din nou in noaptea friguroasa. Nu stiu cat timp am mai tremurat, dar mi s-a parut o vesnicie, probabil au fost doar cateva minute…

Din Champex cursa a fost modificata. Stiam inca inainte de start ca ultimul munte nu mai este in program. Intr-un fel ma bucuram ca imi imaginam ca o sa fie atunci tot concursul mai scurt si cu mai putina diferenta de nivel. Nu a fost sa fie asa. Din contra. Dintr-o cursa de 166km ea a fost deviata la 170 km si dintr-o diferenta de nivel de cca 9300m au devenit 9700m… dar la momentul acel asta eu inca nu stiam. Eram derutat ca tot cobor. Eu stiam ca din Champex se coboara putin si se urca din nou destul de mult si asta de trei ori la rand. Urcari in format ‘copy-paste’. Noaptea oricum nu se poate vedea nimic, asa ca urcarile si coborarile mi se pareau foarte asemanatoare…. Partial credeam ca ma invart in cerc, pt. ca as fi putut jura ca ma mai fost acolo, atat de identice pareau urcarile. Evident ca nu fusesem, dar asa mi se parea.

UTMB - poze selectate de Coco

Am ajuns sa cobor la Martigny, in Elvetia. De obicei localitatea asta se vede doar de sus de pe munte cand se face o traversare intre doua culmi. Coco imi povestise asta la aventura ei CCC de anul trecut. Pe noi ‘ne-au dus’ pana jos la o noua statie de alimentare, nou improvizata din cauza vremii proaste. De aici eram cu totul confuz, urmaream marcajul impecabil al traseului ca un robotel, dar nu stiam incotro merg. Organizatorii adaptasera din mers traseul la vremea oribila. La Martigny am avut o surpriza extrem de placuta. Nata si Marian venisera in mijlocul noptii sa-mi aduca un telefon nou. Eram usurat. Aveam din nou sau mai bine zis ‘in fine’ o legatura permanenta cu cei dragi. Faptul ca i-am vazut m-a motivate enorm sa-mi continui aventura si sa trec peste toate indoielile. Acum intelegeam de ce unii concurenti care participasera la editii anterioare mi-au spus ca este extrem de important sa ai suport pe intreg parcursul cursei din partea prietenilor….

Pe parcursul cursei mi-am dat seama ca mi-ar fi foarte important sa am pe cineva langa mine, dar pe cine ?? Majoritatea concurentilor erau prea obositi ca sa mai si vorbeasca, fiecare era ocupat cu propriile sale probleme. Des aveam impresia ca nu pot lega nici o conversatie cu nici unul dintre ei. Eram eu oare la fel.... o stafie colorata in mijlocul paduri…. ??? La un moment dat m-am lipit de un grupulet de spanioli. Erau draguti si ce era important era ca mai si radeau. Unul din grup vorbea insa engleza. El nu era spaniol, era un grec, Prokopios, si foarte repede am constatat ca terminasem aproape impreuna Olympus Marathon anul acesta. Din clipa aceea stiam ca o sa alergam si ca o sa ne povestim destul de multe impreuna. Asa a si fost. Numai partea cu alergatul a fost mai dificila, de fapt am mers tot drumul si ne incurajam reciproc. El avea dureri mari musculare si eu ma vaitam cu stomacul si de faptul ca nu pot sa mananc. A fost placut sa ai cui sa te vaiti si sunt convins ca el gandea la fel… prezenta lui pe mine m-a scos din faza aceea pe care o avusesem in Champex in care ma tot gandeam la abandon…

Intr-un final am trecut si peste ultimii munti si am ajuns pe ultima coborare catre Vallorcine. Eram undeva pe locul 160. La Champex picasem cu cca 30 de locuri ….. Nici macar acum nu stiu care a fost traseul exact pe finalul cursei. Organizatorii nu au pus inca pe siteul concursului traiectoria din anul acesta, dar poate ca nici nu este atat de important, cel putin stim distanta si diferenta de nivel… Din Vallorcine cunosteam aproximativ ce ne asteapta, ca doar fusesem in 2009 la Chamonix Marathon. Trebuia sa mai trecem si de Argentiere dupa care urma un drum cu multe suisuri si coborasuri catre Chamonix in lungul L’Arve-ului. Ma tot gandeam ca nu mai este mult, dar asta am facut cca 3 ore. Grecul meu trebuia sa faca din ce in ce mai multe pauze si pauzite pt ca musulatura picioarelor lui incepea sa cedeze cu totul, dar ambii stiam ca o sa ajungem cu bine la Chamonix. Ne depaseau alti competitori in ritmul melcului... sieu ma gandeam de fiecare data: daca ei merg in ritmul melcului, atunci noi cum mergem...???...mai bine nu ma gandesc... oricum imi era indiferent. Vroiam doara sa ajungem.

A fost o experienta unica sa vezi cum te aclamau oamenii de pe strada. Cand mai traversam strada – in Argentiere – masinile se opreau si oamenii din ele ne aplaudau. Pentru mine a fost uluitor. Publicul te face sa uiti de toate greutatiile prin care ai trecut si te bucuri de traznaia pe care incepi sa o fi terminat. Senzatia pe care am avut-o cand am intrat in Chamonix a fost groaznic de frumoasa. Imi dadeau lacrimile cand ma gandeam ca o sa termin cu adevarat UTMBul. Din grupul nostru de prieteni Coco a fost prima pe care am vazut-o si care m-a vazut. Mai aveam putin de tot, poate 800 de metri, ea a inceput sa fuga in fata noastra si sa ne faca poze… la un moment dat au aparut si fetele mele, Vava si Franci, si baietii prietenilor nostrii, Anton si Teophile, si evident ca a aparut si Pes. Cu totii am trecut linia de sosire si pe urma ne-am imbratisat cu totii, cu Nata, cu mama, cu Adi, Sis, Coco, Marian si Valerie…  ma gandeam si la tata, care din cauza bolii lui nu avea cum sa fie aici langa mine. Stiu ca ar fi fost extrem de fericit. Lor, lui mama si lui tata, lui Matza si lui Dino cum ii numesc eu, vreau sa le dedic acest FINISH al meu la UTMB. Ei m-au sprijinit in toata tineretea mea cat am facut Triathlon de performanta si au dardait alaturi de mine ca sa vin intotdeauna sanatos inapoi din concursurile mele nebune. Acum eram mandru ca nu am cedat la Champex, ca nu am abandonat. Cred ca as fi avut un regret enorm daca as fi facut asta.




Concluzii

In fine stiu ce inseamna UTMB. Stiu ce nu am facut bine, dar si ce am facut bine. Acum realizez ca saltul de la curse de 50-80km la 170km este mult prea mare.

O abordare treptata este mult mai indicata. Acum banuiesc ca stiu cum trebuie sa ma pregatesc si ce sa fac ca la urmatoarea editie la care voi participa sa pot aborda UTMBul ca o competitie sportiva si nu numai ca o aventura sau o tura de recunoastere…..dar un singur lucru l-am invatat cu siguranta: la UTMB trebuie sa fi umil, sa respectii mediul alpin, sa nu te crezi niciodata mai puternic decat el si cel mai important lucru este intotdeauna sa fi in stare sa te bucuri de peisaj si ……sa termini cursa intr-o stare buna.




 
 


 
 

 


 











 


 
 
 


Echipamentul meu la UTMB


ASICS Gel Trabucco 13



Salomon XT Wings 5
 

Salomon QUEST GoreTex Paclite M

 
Galerie POZE Silvia David


Comments